De n-ar fi fost ei, nu era nici tatăl meu şi prin urmare, nici eu. Sună simplu, poate şi simplist, dar pentru mine nu este deloc aşa.Ştiu că mulţi spun la fel,dar bunicii mei sunt oameni extraordinari.Mulţumesc lui Dumnezeu că pot vorbi despre ei la timpul prezent. Bunicul Traian are 94 de ani, iar bunica Lilica, 86 şi să nu credeţi că stau locului. Muncesc, aşa cum au făcut-o o viaţă întreagă. Au coborât de la munte la câmpie, atunci când cei care au luptat în al II-lea Război Mondial au primit o palmă de pământ în Bărăgan. Erau vremuri grele, dar prin munca lor în agricultură şi-au crescut cei cinci copii,învăţându-i să aibă respect faţă de oameni şi credinţă în Dumnezeu.I-am vizitat luna trecută şi i-am văzut bucurându-se, aşa cum o fac în fiecare an când îşi văd nepoţii şi strănepoţii care se întorc acasă din Spania, Italia sau SUA. Cu greu plec de acasă după fiecare concediu, dar cel mai greu îmi este să-mi iau rămas bun de la bunici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu