"N-ai mai scris demult pe blog!", îmi spunea un prieten. Are dreptate. N-am avut prea multe de spus în ultima vreme. Este evident că un jurnal on-line aşa, mai "de suflet" te face vulnerabil, dar cine scrie pe un blog îşi asumă şi riscul acesta. După (prea) mulţi ani petrecuţi în Spania, a fost prima dată când am mers în România cu gândul să rămân şi în câteva luni să ne stabilim definitiv în ţară. Să mă stabilesc de fapt, pentru că soţia şi copiii au câteva luni de când s-au repatriat. Deşi am fost în fiecare vară acasă în concediu, niciodată nu m-am simţit ca acum, tocmai pentru că acum nu era doar o vacanţă. Am avut impresia că intru într-o încăpere unde sunt mai multe persoane şi toate scaunele sunt ocupate. Viaţa merge înainte, cei pe care tu i-ai lăsat acolo s-au mişcat între timp, iar locul tău în cadrul colectivului a fost ocupat. Ar fi mai multe soluţii în această situaţie: îţi aduci un scaun, îi rogi pe cei din cameră să-ţi facă un loc între ei, stai în picioare (dar nu poţi sta mult timp) sau pleci. Decizia se complică atunci când intervin şi alţi factori, dar pentru mine un lucru e clar: familia este mai importantă ca orice!
Un comentariu:
mi-a placut ilustratia folosita, eu am avut aceasi senzatie chiar doar mergand in vacante si imi amintesc cum in urma cu vreo zece ani cand inca eram in tara , intreband pe cineva "cum este in spania, te-ai acomodat ti-e bine?", mi-a raspuns ceva de genul ca nu si-a gasit locul, dar ca oricum si pe cel de acasa l-a pierdut!
aceasta insecuritate, lipsa de siguranta, creeaza un stres care devine cronic, un stres caruia de multe ori nu ii sesizam sursa;
Trimiteți un comentariu