Moda flamenco by Augustin & Came

Prezentarea de modă a creaţiilor semnate de Camelia şi Augustin Ghebaru vorbeşte despre integrare şi aspecte multiculturale mai bine decât zeci de simpozioane şi întâlniri cu comisii şi experţi. După ce am văzut amprenta pe care realităţile spaniole au lăsat-o în lucrările pictorului, acum Augustin şi soţia sa Camelia prezintă modul în care ei percep o parte importantă a culturii flamenco - vestimentaţia. Moda flamenco văzută de cei doi artişti români este o dovadă a creativităţii şi simţului artistic, rochiile fiind rezultatul multor ore de planificare şi de lucru. Prezentarea pe care Cami şi Augustin au numit-o "Sueño flamenco" ("Vis flamenco") este o continuare într-o altă notă, pe alte coordonate şi meridiane, a activităţii pe care ei au desfăşurat-o şi în România, înainte de a se stabili pe tărâmuri iberice. Comentariile mele de necunoscător sunt de prisos, aşa că vă las câteva imagini de la prezentarea care a avut loc la Hotelul Intur din Castellon, la care au participat ambasadorul României în Spania, Excelenţa Sa doamna Maria Ligor şi consulul României la Castellon, Liviu Popa.
Felicitări pentru Cami şi Augustin, dar şi pentru fete!








Fotografii realizate de Dragoş Iordache

Unsprezece

Acea dimineaţă de martie n-a fost ca oricare alta. Numărul impresionant al românilor din Spania a ieşit în evidenţă în cel mai tragic mod cu putinţă. Durerea este parcă direct proporţională cu distanţa faţă de ceea noi numim "acasă". Au plecat după o viaţă mai bună în străinătate, dar tinereţea lor s-a frânt brusc, în acea zi de tristă amintire. Au trecut 5 ani de atunci, dar pentru 16 familii de români şi pentru familiile celorlalţi morţi nimic nu mai este ca înainte.

Portret de român în Spania

În ultimele luni, e aproape de nerecunoscut. Fata aceea veselă, plină de viaţă, a devenit brusc o fiinţă închisă, îngrijorată, agitată. A rămas fără lucru, soţul ei de asemenea şi sunt în imposibilitatea de a-şi mai plăti rata la locuinţă. După 6 ani de economii şi reţineri în cumpărarea unor lucruri, văd cum casa lor, în care au investit atât, le scapă printre degete. Negocierile cu banca n-au dat niciun rezultat, cuvintele arogante ale consultantului de credite au lovit din plin nişte oameni care şi-aşa erau loviţi. Mai dureros este că nu se vede nimic la orizont, au bătut la multe uşi în căutarea unui loc de muncă, dar peste tot acelaşi răspuns: "Ne pare rău, dar nu vă putem ajuta". Aproape jumătate din viaţa lor de tineri de douăzeci şi ceva de ani au petrecut-o în Spania, iar dacă trag linie, rezultatul este nu zero, ci negativ. Orice legătură cu realitatea nu este deloc întâmplătoare.

Anii sau banii?

La cei 76 de ani ai săi este un bărbat energic, plin de viaţă. "Es facil ganar dinero (E uşor să câştigi bani)", îmi spune. "Poate pentru tine", gândesc. Ne povesteşte ce i s-a întâmplat acum câtva timp. Conducea un Mercedes Sport pe unul din marile bulevarde ale Madridului. A oprit la semafor, în dreptul unei mici maşini, în care se afla o tânără pereche. O maşină ca a lui atrage întotdeauna atenţia, cine n-ar vrea să conducă un Mercedes decapotabil! "Facem schimb?", întreabă tânărul de la volanul micuţei maşini. "Imediat!", îi raspunde şoferul limuzinei, adăugând: "Îţi dau maşina mea şi mi-o dai pe a ta, îţi dau anii mei şi mi-i dai pe ai tăi!". "Şi eu?", întreabă fata, crezând poate că şi prezenţa ei l-ar face pe un om în vârstă să renunţe la Mercedes. "Tu poţi merge cu el", răspunde bătrânul surâzând, "la 25 de ani mi-aş găsi repede o prietenă!"

Despre scaune

"N-ai mai scris demult pe blog!", îmi spunea un prieten. Are dreptate. N-am avut prea multe de spus în ultima vreme. Este evident că un jurnal on-line aşa, mai "de suflet" te face vulnerabil, dar cine scrie pe un blog îşi asumă şi riscul acesta. După (prea) mulţi ani petrecuţi în Spania, a fost prima dată când am mers în România cu gândul să rămân şi în câteva luni să ne stabilim definitiv în ţară. Să mă stabilesc de fapt, pentru că soţia şi copiii au câteva luni de când s-au repatriat. Deşi am fost în fiecare vară acasă în concediu, niciodată nu m-am simţit ca acum, tocmai pentru că acum nu era doar o vacanţă. Am avut impresia că intru într-o încăpere unde sunt mai multe persoane şi toate scaunele sunt ocupate. Viaţa merge înainte, cei pe care tu i-ai lăsat acolo s-au mişcat între timp, iar locul tău în cadrul colectivului a fost ocupat. Ar fi mai multe soluţii în această situaţie: îţi aduci un scaun, îi rogi pe cei din cameră să-ţi facă un loc între ei, stai în picioare (dar nu poţi sta mult timp) sau pleci. Decizia se complică atunci când intervin şi alţi factori, dar pentru mine un lucru e clar: familia este mai importantă ca orice!